Mielul desface sigiliile
Capitolul 6
9 Când a desfăcut cel de-al cincilea sigiliu, am văzut sub altar
k sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră,
Mărturia celor doi profeți
Capitolul 11
3 iar eu voi da [putere] celor doi martiri
b ai mei și vor profetiza, îmbrăcați în sac, timp de o mie două sute șaizeci de zile".
Note de subsol
k Martirii, cei înjunghiaţi, îngropaţi sub altar, nu sunt nişte cadavre inerte, ci au o vitalitate (suflete) aflată la nivelul transcendenţei divine. Dacă altarul în sine exprimă o oarecare presiune făcută asupra lui Dumnezeu, în special în cadrul oferirii sacrificiilor, martirii, prin faptul că se află "sub altar", ca şi cum l-ar susţine, fac această presiune nu atât printr-un act sacrifical, (ar trebui să fie "pe altar"), cât mai ales prin forţa rugăciunii lor (strigă cu glas puternic).
b În Apocalips, ca şi în alte cărţi ale Bibliei, haina nu este stofa materială, ci o calificare a persoanei vizibilă pentru ceilalţi. Combinaţia dintre simbolul antropologic (haina) cu cel cromatic (alb) exprimă un nivel transcendent, "supranatural", ca o participare la învierea lui Cristos.
În VT, cutremurul este o intervenţie activă şi tulburătoare a lui Dumnezeu. Autorul Apocalipsului adaugă o nouă semnificaţie: constatând că omul, sub influenţa diavolului, are tendinţa de a-şi construi un cadru de viaţă închis transcendenţei (capitolele 13 şi 18), considerat sigur şi etern, el înţelege că o astfel de lume este sortită prăbuşirii şi dispariţiei. Prezenţa lui Dumnezeu în istorie face ca orice sistem, care vrea să se izoleze de el, să devină efemer. Cutremurul în Apocalips exprimă, aşadar, prăbuşirea sistemului de viaţă pământesc închis transcendenţei.
Valoarea simbolică a soarelui a fost întotdeauna aceea de izvor de viaţă prin lumină şi căldură. Dar soarele este în mâna lui Dumnezeu, şi nu a oamenilor. Construind un cadru social de viaţă rupt de Dumnezeu, oamenii ajung la un sistem rupt de viaţă ce se desfăşoară sub semnul doliului (haina de sac din părul negru de la coama calului).
Luna a fost din cele mai vechi timpuri o măsură a timpului (calendarele lunare). Reuşind să măsoare timpul, omul se crede stăpânul lui. Dar timpul va dispare o dată cu venirea escatologică a lui Cristos, când transcendenţa divină va fi aplicată direct oamenilor. Alterarea lunii duce la imposibilitatea de control asupra timpului, iar luna-sânge, în loc să favorizeze viaţa, devine purtătoare de moarte.
Stelele, prin poziţia lor pe firmamentul cerului, sunt considerate ca aparţinând zonei divinităţii, a transcendenţei. Căderea lor şi intrarea violentă în zona terestră înseamnă o degradare a transcendenţei lor. Rămânerea lor în zona terestră ca nişte corpuri străine şi exercitarea unei influenţe de dezordine devine un simbol al acţiunii forţelor diabolice.
În cosmologia ebraică, bolta cerească este considerată solidă şi transparentă, despărţind zona divină de cea umană. Prin înfăşurarea firmamentului se ajunge la un contact direct cu Dumnezeu; oamenii vor putea să vadă faţa lui (v. 6).
Muntele este simbolul forţei şi siguranţei pământeşti, loc de refugiu. În faţa lui Dumnezeu care intervine direct asupra zonei oamenilor, orice organizare, proiect de forţă, de siguranţă (insula - ultimul refugiu înainte de abis) al omului îşi pierde tăria şi devin un element mobil, ce nu mai poate funcţiona ca bază sau fundament.
Unele manuscrise au: lui.
Numărul este simbolic obţinut din înmulţirea 12 ? 12 ? 1.000. Ar fi o înmulţire ideală între cele douăsprezece triburi ale lui Israel şi cei doisprezece apostoli ai Mielului: VT şi NT s-ar întrepătrunde în aşa fel încât ar rezulta un unic popor al lui Dumnezeu. Numărul 1.000 reprezintă totalitatea proprie nivelului lui Dumnezeu şi acţiunii lui Cristos.
Expresia este enigmatică şi s-ar putea interpreta ca "tăcerea sacră" care însoţeşte acţiunea liturgică, atenţia dată în ceruri rugăciunii sfinţilor. O altă interpretare ar putea fi: "Tăcerea lui Dumnezeu" în faţa răului din lume, suspendarea intervenţiei sale, are în vedere o cooperare a oamenilor (prin rugăciuni şi jertfe) la realizarea planului lui Dumnezeu asupra istoriei.
Vasul de tămâiere se asemăna cu cădelniţa folosită în liturgia creştină actuală, cu deosebirea că nu era suspendat cu lănţişoare, ci se ţinea pe altar. Se umplea cu cărbuni şi se puneau boabe de tămâie deasupra, fumul urcând spre ceruri.
Autorul, pornind de la plaga a şaptea împotriva Egiptului (Ex 9,24) şi inspirându-se din Il 3,3 şi Ez 38,22, adaugă o nuanţă nouă, focul amestecat cu sânge, pentru a da un dramatism mai mare intervenţiei lui Dumnezeu asupra vieţii oamenilor. Nu toată zona umană este lovită, ci doar o parte, o treime.
Preluând imaginea din Ex 7,20 a apei transformate în sânge, autorul foloseşte un context nou (focul, o treime din mare). Sângele, element vital, când este în afara corpului căruia îi aparţine, devine un element de moarte pentru vieţuitoarele din mare, ca şi pentru existenţa umană: sunt tulburate aspecte sociale deosebit de importante cum sunt mijloacele de transport (corăbii), schimburile comerciale şi mijloacele de comunicare.
Absint este numele unei plante asemănătoare cu pelinul de la noi care creşte în Palestina. Extractul, cu gust amar, nediluat, este toxic; diluat este folosit în medicină. În VT, absintul este pus în paralel cu "apele înveninate" (Ier 9,14; 23,15).
Imaginile folosite de autor nu trebuie înţelese în sens de catastrofe reale, aşa cum fac cei ce înţeleg în mod banal termenul "apocalips", "apocaliptică". În concepţia biblică, lumea nu numai că a fost creată de Dumnezeu, dar ea poartă un mesaj al lui Dumnezeu pentru om. Însă pentru o parte dintre oameni lumea creată devine un sistem de viaţă închis care duce la autoabsolutizare, nemaitolerând prezenţa altor sisteme de viaţă ca cel creştin, ci devine agresiv. O alterare violentă a ordinii cosmice este un avertisment urgent din partea Domnului care îşi manifestă prezenţa activă în istoria omului şi voinţa lui de schimbare pentru ca omul să iasă din sistemul său închis şi consumistic, rupt de transcendenţă. Faptul că nu întregul sistem este lovit, ci doar o parte, sugerează că sistemul, rupt de transcendent, înainte de prăbuşirea definitivă, va avea zguduituri menite să provoace convertirea. Creştinii, privind cu atenţie crizele sistemului contemporan, sunt încurajaţi să menţină şi să întărească adeziunea lor la sistemul lui Dumnezeu şi al lui Cristos. Ei înţeleg că sub acţiunea lui Dumnezeu care conduce istoria mântuirii prin Cristos înviat, sistemul opus lui Dumnezeu, în ciuda resurselor, ameninţărilor şi a aroganţei sale, este sortit prăbuşirii din interior.
În Apocalips, vulturul este văzut ca o energie ce provine din transcendent ("zboară în punctul cel mai înalt al firmamentului") şi este îndreptată spre poporul lui Dumnezeu, dându-i putere să învingă răul.
Expresia locuitorii de pe pământ indică o categorie de persoane care în Apocalips au, în general, un calificativ negativ; ei sunt cei care îi ucid pe martiri (6,10); se opun mărturiei Bisericii (11,10) etc.; ei sunt cei care îşi fixează casa pe pământ, îşi închid orizontul limitându-l la ceea ce este terestru, ajungând să aibă o mentalitate consumist-materialistă.
În tradiţia biblică, abisul se află în adâncurile pământului şi este locuinţa temporară a duhurilor rele care aşteaptă judecata finală.
Secţiunea trâmbiţei a cincea descrie activitatea forţelor demoniace în desfăşurarea istoriei. Căzut din zona transcendentă, demonul are o rază de acţiune limitată (pământ, abis), cunoscută oamenilor doar în mod obscur (fum). Activitatea lui, permisă de Dumnezeu, (i s-a dat cheia), cunoaşte momente de intensitate variabilă, în funcţie şi de colaborarea umană (activitatea distructivă a lăcustelor se limitează la cinci luni, martie-august, sezonul unei vegetaţii complete). Violenţa şi devastarea provocată de forţele demoniace este prezentată în forme variate: război (cai pregătiţi de luptă, care de lupte, platoşe), setea de putere (coroane ca de aur, feţe ca ale oamenilor), seducţia feminină (părul de femeie), cruzimea în relaţiile sociale (dinţi de leu), violenţă unită cu perfidie (coada scorpionului). Inspiratorul tuturor acestor rele este Abaddon-Apollyon = exterminatorul. În tradiţia vetero-testamentară apare împreună cu moartea, sheolul, mormântul (Prov 15,11; Ps 88,12), iar în literatura rabinică indică o parte a Gheenei.
După o temă iudaică populară, Eufratul ar fi zona de provenienţă a răului de unde intră în acţiune forţele demoniace. Această tradiţie se bazează pe rolul jucat de imperiile din Mesopotamia (Asiria şi Babilon) în devastarea Palestinei.
Forţele demoniace sunt supuse unui plan al lui Dumnezeu fixat în detaliu (v. 15), dar acţionează cu modalităţi, legi şi un stil de care oamenii îşi pot da seama doar parţial. Combinând simbolismul teriomorfic cu cel antropologic şi aritmetic, autorul Apocalipsului creează o imagine uimitoare a puterii şi a absurdului intrinsec al demoniacului. Exagerarea hiperbolică a numărului are rolul de a impresiona, şi nu de a da o semnificaţie.
Termenul grec biblaridion, care apare numai aici în Biblie, este un dublu diminutiv de la carte şi ar fi lit.: cărticică mică. Spre deosebire de "Cartea cu şapte sigilii" (cap. 5), care anunţă misterul lui Cristos, rolul lui în împlinirea planului lui Dumnezeu, această carte mică precizează partea pe care oamenii trebuie să şi-o asume în raport cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să aştepte în mod pasiv, ci trebuie să interpreteze şi să împlinească mesajul profeţilor.
Expresia misterul lui Dumnezeu, ca şi în 1,20 şi 17,5 se referă la planul transcendent al lui Dumnezeu, care nu poate fi tradus în termeni umani perfect echivalenţi şi de aceea este necesar simbolul. Acest plan nu este abstract, ci se realizează în istorie. Imaginile simbolice ale profeţilor trebuie să-şi găsească o identificare concretă prin discernământul comunităţii credincioşilor.
În simbologia aritmetică a Apocalipsului, jumătatea lui şapte (3,5) indică proporţionalitatea. Exprimată în luni (42 de luni = 3,5 ani) accentuează durata în sens distributiv: greutatea situaţiei va părea lungă. Exprimată în zile (1260 de zile = 42 de luni = 3,5 ani; ca şi 3,5 zile) indică asistenţa zilnică din partea lui Dumnezeu în timpul perioadei de persecuţie din partea forţelor ostile.
Cei doi martiri nu sunt personaje istorice identificabile (chiar dacă s-a încercat a se vedea în ei: Ilie - Enoh; Iosue - Zorobabel; Ilie - Moise; Petru - Paul), ci constituie o schemă aplicabilă unor persoane concrete în perioade de persecuţie, figuri de sfinţi pe care poporul lui Dumnezeu i-a avut încă din VT şi va continua să-i aibă până la sfârşitul timpurilor.